În ultimii ani, am auzit tot mai des în comunitățile noastre despre oameni de 55–60 de ani și chiar mai mult, care au fost nevoiți să plece de la serviciu, deși încă puteau și doreau să muncească. De multe ori, aceste plecări nu sunt o alegere personală, ci rezultatul unor presiuni sau al unor decizii luate fără dialog și fără a ține cont de experiența acumulată.

Pentru cineva care a muncit o viață întreagă, serviciul nu înseamnă doar un salariu. Este locul unde ți-ai pus sufletul, unde ai crescut profesional și unde te-ai simțit util comunității. Atunci când ești împins afară doar pentru că ai ajuns la o anumită vârstă, apare tristețea, nesiguranța și sentimentul că experiența ta nu mai contează.

Astfel de situații nu sunt doar cifre sau cazuri izolate. Le-am văzut și le-am auzit în jurul meu. O profesoară, încă departe de vârsta de pensionare, a fost eliberată sub diferite pretexte, în ciuda rezultatelor bune și a dedicării sale față de elevi. O altă profesoară, care mai avea doar un an până la pensionare, a fost îndepărtată înainte de vreme, fără explicații clare și fără a se ține cont de situația dificilă din familie.

Am trecut și eu printr-o experiență asemănătoare. Deși eram deja pensionară, am continuat să activez încă doi ani în funcția de director adjunct. Într-o zi, am aflat că nu mai sunt în funcție, fără să fiu pregătită sau anunțată din timp. După o viață dedicată școlii și elevilor, despărțirea a fost dureroasă.

La începutul noului an școlar, dorința de a merge din nou la școală a fost mai puternică decât tristețea. Am asistat la careul primului sunet și m-am întors acasă cu lacrimi în ochi. Mult timp am continuat să merg pe drumul spre școală aproape din obișnuință. Patruzeci de ani nu se șterg ușor.

În lunile care au urmat, m-am simțit singură. Copiii și nepoții erau plecați, iar lipsa comunicării devenea apăsătoare. Însă, într-o zi, am întâlnit câteva femei aflate în situații similare. Am discutat și am decis să ne întâlnim mai des. Așa a apărut Clubul seniorilor din satul nostru — un spațiu unde ne susținem reciproc, participăm la activități și ne simțim din nou utile comunității.

Aceste experiențe arată cât de greu poate fi pentru o persoană să fie scoasă din activitate nu pentru că nu mai poate sau nu mai știe, ci din cauza unor stereotipuri legate de vârstă. Experiența nu ar trebui să fie un motiv de excludere, ci o resursă pentru comunitate.

Societatea noastră are nevoie să privească altfel contribuția persoanelor mai în vârstă. Plecarea la pensie este un drept, nu o obligație impusă înainte de vreme. Iar cei care doresc și pot să rămână activi merită respect și șansa de a continua să contribuie.

Poate nu putem schimba toate situațiile, dar putem schimba atitudinea din jurul nostru. Să nu grăbim oamenii spre margine doar pentru că au ajuns la o anumită vârstă. Experiența lor este o valoare. Iar atunci când seniorii rămân implicați și activi, câștigă întreaga comunitate.

_____

Articolul este realizat de Eugenia Moisei, conducătoarea Clubului Seniorilor din s. Sireți, r-nul Strășeni.

Acest material a fost produs cu suportul financiar al Uniunii Europene în cadrul proiectului INSPIRĂ Moldova. Conținutul acestuia reprezintă responsabilitatea exclusivă a proiectului „Consolidarea participării vârstnicilor din Moldova în procesul decizional”, finanțat de Uniunea Europeană. Conținutul materialuluia aparține AO „CASMED” și nu reflectă în mod neapărat viziunea Uniunii Europene.